„A fost o dată ca niciodată”...Aşa încep toate poveştile care se respectă.Mă gândesc în mod special la adevăratele moşteniri spirituale ale poporului, valori de necontestat pentru sângele nostru, care arde în vine ori de câte ori vreo frunză alunecă uşor într-un octombrie blând, mângâind sufletele cu amintirea strămoşilor.Vreo străfulgerare ne spintecă memoria, reducându-ne la un simplu - şi unic, într-adevăr - exponat al spiţei umane, aşezat, mai mult sau mai puţin cuminte, în ordinea ancestrală din care fac parte „părinţi, fraţi, surori, fii şi fiice”, într-un timp deosebit de interesant pentru un savant.

   Este vorba de „acel timp”, sau „ a fost o dată ca nici o dată”: timpul primordial, la care face apel memoria secretă a omului în anumite momente de solitară odihnă sau detaşare. Un timp minunat, păstrat astăzi în destul de puţine inimi, care are ca unitate de măsură în locul orei anul şi în locul anului secolul.În vechime se vorbea despre glorie, cinste şi onoare, iar virtutea, ca „modus vivendi”, avea forţa de a-l transpune pe practicant în „illo tempore”, în nemurire.

   Nu degeaba, acel nefericit pigmeu Erostrate credea că dacă va incendia Artemisionul din Efes, ceea ce a şi reuşit, va putea fi considerat parte din legendă.Exemplul său a fost şi va mai fi urmat de o penurie de personaje care ştiu să vorbească despre actul incendiatorului ca despre o primă dovadă a curajului de a depăşi condiţia, în încercarea de a fi supraom.Nu negăm faptul că, mai ales în epoca mecanicistă în care ne aflăm, ceea ce afirmă categoria umană de mai sus este deosebit de atrăgător pentru noi.În încercarea de a depăşi această ispită a „autodivinizării”, trebuie să ne gândim la riscul pe care şi-l asumă o persoană netrecută prin ascultarea înţeleaptă, ori prin şcoala raţiunii luminate de credinţă, în momentul în care acesteia i se pare că nu s-a bucurat încă de glorie-pe al cărei sens, mintea neexperimentată îl înţelege într-un mod propriu de a problematiza-şi că trebuie să acţioneze în această direcţie.Aceasta va păşi pe calea cea alunecoasă a distrugerii.Într-adevăr, dacă privim lucrurile şi din alt unghi s-ar părea că urmaşii lui Erostrate au avut dreptate.Nu învăţăm noi despre faptele lor? Nu mai surprind astăzi sute de priviri flămânde care, chiar şi după două mii de ani de Creştinism, le admiră în secret viaţa şi doctrinele-dacă poate fi vorba de aşa ceva-gata oricând să exploateze momentele prielnice pentru a elimina preceptele creştine: credinţa, nădejdea şi dragostea?Istoria îi pune uneori într-o lumină prea favorabilă, însă nu poate fi învinuită aceasta de răutatea şi cruzimea marilor cuceritori, de intrigile neruşinate din imediata apropiere a conducătorilor ori de trădarea asasinilor.

   Există, însă mai ales la poporul român, un judecător tainic şi imparţial.Dacă istoria este nevoită să prezinte, cu rare excepţii, cum cei mai cruzi şi mai nemiloşi biruiesc în războaie, tradiţia strămoşească ni-i pune în faţă pe cei blânzi şi smeriţi cu inima