Omul contemporan, acceptând o viaţă dominată de comoditate, manifestă o inclinare în favoarea morţii. Necazurile, supărările şi greutăţile specifice vieţii îl sperie pe om, care dorind doar confort, se reduce pe nesimţite la  „animalitate”. Astfel el instituie indiferenţa şi dispreţul faţă de viaţă. Cea mai evidentă instituire a indiferenţei o constituie avortul.

         Naşterea unui copil reprezintă un eveniment important în viaţa omului. Atât Biserica cât şi filozofia arată că persoana umană are în acelaşi timp o parte spirituală şi una corporală. Deoarece corpul nu se poate separa de suflet şi nici invers, arată că încă din momentul zămislirii, embrionul este o persoană umană, cu trup şi suflet, care comunică într-un mod complex cu mama sa. Fiind o fiinţă fără apărare, el cere o mai mare protecţie din partea noastră. Păcatul pruncuciderii priveşte atât Biserica cât şi pe fiecare credincios în parte. Primul Sinod care a sancţionat avortul ca pe o crimă a fost cel de la Ancira (Ankara de astăzi) în anul 314 d.Hr. Pentru cei care au căzut în acest păcat au fost create canoane aspre.

   Prea Fericitul Patriarh Teoctist afirmă: „ Ne aflăm, astăzi, noi, românii, într-o situaţie deosebit de complexă, care ne pune în situaţia de a alege, printr-un efort de voinţă lucidă, între un mare viitor, favorizat de conjunctura universală şi de experienţa noastră ancestrală unită cu însuşirile noastre sufleteşti şi intelectuale, pe de o parte, şi dispariţia pur şi simplu ca popor din istoria şi de pe faţa pământului, pe de altă parte. Vă este cunoscută tragedia demografică din ţară, estimată de specialişti la 12 milioane de români, care nu s-au mai născut, căzând pradă înfricoşătorului păcat al avortului. Nici unul dintre cele două războaie mondiale nu s-a soldat cu atâtea victime, câte am ajuns să aflăm astăzi din statisticile privind uciderea pruncilor.

   Biserica se confruntă astfel cu o adevărată avalanşă de desfigurare morală a societăţii noastre. A-i face faţă, a-i riposta, a reda neamului nostru voinţa şi puterea de a trăi şi a învinge răul este o misiune care intră în însăşi definirea chemării noastre, ca slujitori ai Bisericii străbune, nădejdea dăinuirii noastre ca popor. Dacă ne vom dovedi neputincioşi în faţa acestei primejdii pe scară mondială, Dumnezeu ne va osândi la Judecata de pe urmă a neamurilor. Pe noi, mai întâi, păstorii sufleteşti, dovediţi nevolnici şi nevrednici de rolul nostru în fruntea turmei cuvântătoare de Dumnezeu. A reda însă dorinţa de viaţă şi puterea de viaţă unui popor înseamnă a-i reda încrederea în el însuşi, în rostul lui pe lume, în ziua de mâine.”

   Viziunea creştină asupra concepţiei omului este confirmată şi de oamenii de ştiinţă. Astfel, cercetătorul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, consideră că „….zămislirea se face în momentul întâlnirii celor două celule sexuale, a căror unire formează oul fecundat. În acel moment, Dumnezeu trimite sufletul, adică artistul incomparabil care, supunându-se poruncii divine, se pune imediat la lucru, ca să-şi construiască trupul în care va vieţui.”

   Puţini oameni cunosc ce durere simte fătul  aflat într-o asemenea situaţie. La trei săptămâni, copilul are schiţate toate trăsăturile din care vor lua naştere organele sale. Tot atunci apare şi prima schiţă a sistemului nervos central. Schiţele se dezvoltă, apar ţesuturile şi organele, iar la 10 săptămâni, embrionul are formă tipic umană. În această perioadă câmpul de sensibilitate se lărgeşte şi i se pot produce suferinţe. Când o femeie ştie că va face un avort, este agitată, are un anumit stres pe care copilul îl simte şi are la rândul lui o stare de anxietate. În timpul avortului copilul simte suferinţa pe care orice organism, din care se taie ceva sau este zdrobit, o are. Când acesta simte că va muri se strânge, de parcă ar vrea să se apere, iar în momentul desprinderii de trupul matern acesta se mişcă intr-un mod violent şi agitat deschizând gura larg, ca într-un strigăt mut.

   Medicul ginecolog Stoian Adaşevic vorbeşte de perioada în care a efectuat avorturi astfel: „ Am ucis fără să ştiu ce fac! Dar am înţeles că nu am dreptul să ucid, nici ca soldat, nici ca ginecolog, şi cu atât mai puţin ca „ucigaş plătit”, care aşteaptă după colţ. Am înţeles că este vorba de o fiinţă umană ca şi mine. După „legea creştină”n-am dreptul să ucid fiinţa umană, născută sau nenăscută. În viaţa umană există schimbări cantitative şi calitative. Una dintre schimbările calitative este începutul vieţii umane, prin unirea a două celule, masculină şi feminină într-o singură fiinţă.

   Când vedem aceasta, înţelegem că din momentul fertilizării, până la moarte, fiinţa umană este aceeaşi. Ceea ce m-a determinat să nu mai fac avorturi a fost când cineva dintre rudele mele a venit cu logodnica lui. Când am început să fac acest avort, la început am scos „mâna” care a căzut pe faţa de masă care era plină de tinctură de iod şi „mâna” a început să se mişte deoarece un nerv a căzut în tinctură şi astfel a dat comandă „mâinii” să se agite. Înainte de   a-mi continua lucrul am găsit ceva pe dibuite şi mi-a trecut prin minte: „Nu mi-ar plăcea să fie un picior”. De fapt, era un „picior”. Mi-am concentrat toată atenţia să nu cadă în alcool. Dar în acel moment ceva s-a răsturnat şi câteva instrumente au căzut cu zgomot. Am tresărit şi am scăpat „piciorul” care a căzut pe masă şi nervul a atins alcoolul. Acum şi „piciorul” se mişca. Am continuat şi am prins din nou ceva. Era „inima” care zvâcnea. Mi-aduc aminte că o soră  m-a întrebat dacă mă simt rău. În faţa mea zăcea ”inima” care mişca. Vedeam mişcările „piciorului” şi „mâna” care se contractau. Numai cu vreo zece minute înainte, pe ecranul ecografului văzusem totul funcţionând… Din acel moment m-am cutremurat şi am înţeles că avortul este întradevăr ucidere!!

Pruncul stă în pântecele  maicii sale în poziţie de rugăciune. Să nu întrerupem rugăciunea cea mai sfântă,şi cea mai bineprimită de Dumnezeu !

 

„Femeia se va mântui prin naştere de fii”
(I Timotei 2, 15)

…Ar mai putea oare mamele să îşi ucidă copiii ştiind toate acestea?

Bibliografie:
                              Larisa Ciochină, Constantin Iftimie „ O viziune asupra vieţii ” Ed. Pro vita Media
- Roman Mihaela -