1. „Cel ce a luat în căsătorie văduvă, sau lepădată (alungată), sau desfrânată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă (actriţă), nu poate să fie Episcop, presbiter sau diacon, sau peste tot orice din rândul clerului (din catalogul stării preoţeşti).” (Canonul 18 Apostolic)

   2. „Episcopul ori presbiterul ori diaconul, prinzându-se în desfrânare, sau în jurământ strâmb (sperjur), sau în furtişag, să se caterisească, dar să nu se afurisească, căci zice Scriptura: să nu urgiseşti de două ori pentru acelaşi lucru (Naum 1,9). Asemenea şi ceilalţi clerici.” (Canonul 25 Apostolic)

   3. „ Dacă împotriva unui credincios, se face vreo învinuire de desfrânare sau de adulter, sau de o altă oarecare faptă oprită, şi s-ar dovedi, acela să nu se înainteze în cler (să nu devină cleric).”
(Canonul 61 Apostolic)

   4. „ Dacă vreun episcop sau presbiter, sau diacon sau ipodiacon, sau citeţ, sau cântăreţ, sau ostiar (uşier, portar), s-ar amesteca (împreuna)cu o femeie închinată (afierosită, călugăriţă), consacrată (dedicată) lui Dumnezeu, să se caterisească, ca unul care a stricat pe mireasa lui Hristos, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.” (Canonul 4 Trulan)

   5. „ Monahul prinzându-se (găsindu-se) în desfrâu, sau luându-şi (ducându-şi), femeie pentru însoţire în căsătorie, ori pentru împreună vieţuire (fără căsătorie, concubinaj), să se supună după canoane, pedepselor pentru cei ce au desfrânat.” (Canonul 44 Trulan)

   6. „ Desfrâul persoanelor canonice să nu se socotească de nuntă, şi cu tot chipul să se rupă însoţirea lor; căci acesta este de folos şi Bisericii spre întărire, şi ereticilor nu le va da prilej împotriva noastră precum că prin îngăduirea de a păcătui i-am atrage spre noi.” (Canonul 6 al Sfântului Vasile cel Mare)

   7. „ Dacă un bărbat, vieţuind împreună cu o femeie în căsătorie, apoi nemulţumindu-se cu nunta, ar cădea în desfrâu, pe unul ca acesta îl socotim desfrânat şi mai mult îi prelungim epitimiile (canoanele). Însă nu avem canon de a-l supune vinovăţiei adulterului, dacă păcatul se va comite cu cea liberă de nuntă, căci precum se spune, adultera spurcându-se va spurca şi nu se va întoarce la bărbatul său (Ieremia 3,1 ), şi cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18,22); dimpotrivă cel ce a desfrânat nu se va opri de la împreună vieţuirea cu soţia lui.Drept aceea femeia va primi pe bărbatul său, dacă el s-a întors de la desfrâu;iar bărbatul va îndepărta de la casa sa pe cea întinată; şi nu este uşor a se găsi motivul în privinţa acestora, dar obiceiul aşa s-a ţinut.” (Canonul 21 al Sfântului Vasile cel Mare)

   8. „ Desfrâul nu este nuntă, şi nici început de nuntă;drept aceea, de ar fi cu putinţă să se despartă cei ce se împreunează prin desfrâu, aceasta este mai bine. Iar dacă cu tot dinadinsul le va plăcea împreună vieţuirea, apoi să cunoască epitimia pentru desfrâu, dar să se permită ca să vieţuiască laolaltă (să se căsătorească) ca să nu se întâmple ceva mai rău.” (Canonul 26  al Sfântului Vasile cel Mare)

   9. „ Ceea ce vieţuieşte împreună cu adulterul, adulteră este tot timpul cât vieţuieşte cu acela.”
(Canonul 39 al Sfântului Vasile cel Mare)

   10. „ Adulterul în 15 ani nu se va împărtăşi de cele Sfinte; şi cei 15 ani i se vor împărţi lui astfel : În 4 ani adică va fi tânguindu-se; iar in 5 ascultând; în 4 prosternându-se; în 2 împreună stând (în Biserică), fără împărtăşire.” (Canonul 58 al Sfântului Vasile cel Mare)

   11. „ Desfrânatul 7 ani nu se va împărtăşi de cele Sfinte: 2 tânguindu-se; şi 2 ascultând;şi 2 prosternându-se, şi un va sta numai împreună (în Biserică); iar al 8 lea se va primi la împărtăşire.”
(Canonul 59 al Sfântului Vasile cel Mare)

   12. „ Citeţul dacă s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nuntă, un an fiind oprit, se va primi spre a citi, rămânând neînaintat; iar împreunându-se pe ascuns fără logodnă, va înceta din slujbă. Asemenea  şi slujitorul bisericesc.” (Canonul 69 al Sfântului Vasile cel Mare)

   13. „ Dar cel ce lasă pe femeia ceea ce s-a împreunat legiuit cu dânsul şi aduce pe alta, se supune, după hotărârea Domnului pedepsei adulterului. Şi s-a canonisit de Părinţii noştri ca unii ca aceştia, un an să se tânguiască, 2 să asculte, 3 să se prostearnă, iar în al 7 le să stea împreună cu credincioşii, şi aşa se vor învrednici de proaducere de se vor pocăi cu lacrimi.” (Canonul 77 al Sfântului Vasile cel Mare)

   14. „  Iar deosebirea păcatelor ce se comit din poftă şi sin voluptate este aceasta: unul adică se numeşte adulter şi celălalt desfrânare. Unora dintre cei scrupuloşi însă, le-a plăcut să socotească şi desfrânarea la păcatul adulterului; din cauză că numai una singură este însoţirea cea legiuită, atât a femeii cu bărbatul cât şi a bărbatului cu femeia. Deci orice nu este după lege, afară de lege este; şi cel ce nu are pe ale sale, fireşte că are pe cele străine; căci omului un singur ajutor i s-a dat de la Dumnezeu şi femeii un singur cap i s-a impus. Drept aceea  „dacă cineva posedă pentru sine însuşi vasul său propriu”, precum îl numeşte dumnezeiescul Apostol (I Tes. 4,4), legea firii admite întrebuinţarea cuvenită; dar dacă cineva s-ar întoarce spre cel ce este afară de ale sale proprii, negreşit cu cel străin va fi; iar străin este fiecăruia ceea ce nu este al său, măcar şi dacă n-are mărturisit pe cel ce-l stăpâneşte. Deci dar, celor ce cercetează chestiunea mai exact şi desfrâul li se arată a nu fi departe de păcatul adulterului, căci şi dumnezeiasca Scriptură zice: „Nu fi mult cu cea străină” (Pilde 5,20). Dar fiindcă pentru cei mai neputincioşi s-a făcut de către Părinţi oarecare îngăduire, infracţiunea aceasta s-a dovedit prin împărţirea generală ca desfrânare să se numească împlinirea poftei ceea ce se comite de cineva fără nedreptăţirea altuia; iar adulter, vătămarea şi nedreptăţirea celui străin. Şi la aceasta se socoteşte a fi şi stricarea dobitoacelor şi pederastia; căci şi acestea sunt adulter al firii; căci în cel străin şi afară de fire se face nedreptatea. Deci fiind împărţirea aceasta şi în acest fel al păcatului, şi tratamentul îi este general în scopul ca omul să devină curat prin căinţă de furia pătimaşă către acest fel de voluptăţi. Deoarece cei ce s-au pătat cu desfrânare, nu au amestecat oarecare nedreptate faţă de un străin, cu păcatul acesta, din cauza acesta îndoit s-a hotărât timpul pedepsirii pentru cei ce s-au spurcat în adulter şi în celelalte răutăţi oprite, adică în stricarea de dobitoace, şi în turbarea asupra părţii bărbăteşti; căci la aceştia, cum am zis, se dublează păcatul, unul adică cel al nelegiuitei voluptăţi, iar celălalt, care provine din nedreptăţirea celui străin. Şi se face oarecare deosebire în privinţa motivului pocăinţei şi la acest fel de păcate ale lăcomiei după plăceri. Căci cel ce adică de sine năzuind spre mărturisirea păcatelor, prin aceea că a primit să devină acuzator din îndemn propriu, împotriva celor tăinuite, ca unul care a început deja vindecarea patimei şi arată semn al schimbării spre mai bine, se va supune unor epitimii mai blânde, iar cel ce se vădeşte în răutate ori prin oarecare bănuială, ori prin pâră fiind vădit fără de voie, se supune unei pedepse  mai aspre, astfel că numai curăţindu-se al deplin se primeşte la împărtăşirea celor Sfinte. Aşadar canonul este acela că acei care s-au spurcat în desfrânare, 3 ani să fie cu totul scoşi de la rugăciuni, iar 3 ani să participe numai la ascultarea rugăciunilor, şi alţi 3 să se roage întru pocăinţă împreună cu cei ce se prosternează şi apoi să se împărtăşească de cele Sfinte. Şi în privinţa celor ce au zel mai mare în îndreptare, şi prin viaţă arată întoarcerea spre bine, este cu putinţă celui ce dispune ca spre folosul orânduirilor bisericeşti să scurteze timpul ascultării şi mai degrabă a-i aduce la întoarcere. Şi încă odată a scurta şi acest timp, şi mai curând  a-i primi în comuniune, îndată ce ar judeca prin însăşi cercetarea sa, situaţia celui ce se vindecă. Căci precum este oprit a arunca mărgăritarul înaintea porcilor (Matei 7,6), astfel nu este îngăduit a lipsi de mărgăritarul preţios pe cel ce s-a făcut deja om, prin curăţire şi lipsă de patimi. Iar făcându-se nelegiuirea prin adulter, sau prin celelalte feluri de necurăţie, precum am spus mai înainte, în privinţa tuturor se va vindeca cu aceeaşi pedeapsă ca şi pentru păcatul greu al desfrânării; numai că se va dubla timpul. Dar şi în această privinţă se va ţine seama de dispoziţia sufletească a celui ce se vindecă, după felul ca şi la cei ce s-a dedat spurcăciunii desfrânării, astfel, că ori mai curând, ori mai târziu, să se facă părtaş de cel Bun.” (Canonul 4 al Sfântului Grigorie de Nyssa)

Pricop Mircea Cristian