Dacă obişnuinţa oricărei virtuţi nu se dobândeşte deodată, ci după măsura celui ce o practică, cu atăt mai  mult obişnuinţa rugăciunii cere îndelungă şi continuă lucrare şi perseverentă străduire de sine. Rugăciunea nu este altceva decât numai o vorbire pe care o face omul cu Dumnezeu. Ea este o mare din care cineva poate scoate la suprafaţă toate bogăţiile păstrate în adâncurile ei. Unul dintre Sfinţii Părinţi, Sfântul Ioan Scărarul, vorbeşte astfel despre rugăciune:: „Rugăciunea este lucrare a îngerilor, împăcare cu Dumnezeu, curăţire a păcatelor, maică şi apoi fiică a lacrimilor, pod ce ne trece peste marea ispitelor, luminare a minţii, hrană a sufletului, izgonire a întristării, vestitoare a celor ce vor să fie. Rugăciunea este bogăţia monahilor şi comoara sihaştrilor.”

      Rgăciunea este partea cea mai de seamă a slujbelor bisericeşti; slujbele, de fapt, sunt   alcătuite din rugăciuni. Rgăciunea umple în primul rând viaţa religioasă şi doar prin ea omul poate să-l cunoască pe Dumnezeu. Ea este un dar divin pentru cel  ce o lucrează cu perseverenţă, continuu, fără trândăvire, după cum este scris: „El dă rugăciunea celui ce se roagă.” Toţi se roagă împreună, pentru pacea de sus şi pentru întreaga lume, pentru păstrarea unităţii de credinţă a Bisericilor, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Aşadar, nu este surprinzător acest trist adevăr – că omul este atăt de trăndav şi de nerâvnitor spre rugăciune?!

      Rugăciunea este ridicare minţii şi a inimii către Dumnezeu, Care este Prototipul şi Originea sufletelor noastre. Spre toate lucrurile ne grăbim, dar spre rugăciune, înaintea Tatălui, stăm nu numai lipsiţi de evlavie, fără dragoste, ci chiar fără luare aminte, ca o constrângere, din obligaţie şi nu din inimă. Deoarece grijile lumii şi nevoile ne împiedică de multe ori de la acest lucru plăcut lui Dumnzeu, Sfânta Biserică, pentru a nu ne lăsa să ne îndepărtăm de comuniunea cu Părintele Ceresc, ne-a rănduit în fiecare zi momente de rugăciune. În aceste clipe, întreaga fiinţă, trup şi suflet, trebuie să respire şi să trăiască rugăciunea. Atât rugăciunea particulară cât şi cea publică sunt absolut necesare mântuiri noastre. Necesitatea rugăciunii publice, în Biserică, alături de preoţi şi de comunitatea din care faci parte, rezultă din cuvintele Mântuitorului: „acolo unde vor fi doi sau trei adunaţi în numle Meu, acolo voi fi şi Eu ... ” Tocmai de aceea, starea în biserică la rugăciune trebuie să fie cuprinsă de conştiinţa că Dumnezeu este lângă tine. În Patericul Lavrei Sfântului Sava din Palestina screi: „ În Biserică se cuvine să stai cu toată evlavia, ca nu cumva, în loc de micşorarea păcatelor, să ţi se adauge. Se cade să înalţi cu mare frică cântări de laudă lui Dumnezeu şi totodată să îţi mărturiseşti păcatele, ca să Îl pleci pe dumnezeu ale ierta. Teme-te să umbli de colo-colo, să te uiţi împrejur, să stai de vorbă – că aici este Dumnezeu cu cetele îngerilr Săi. Adervărata temelie a rugăciuni stă în  lua aminte cu trzvie la gănduri şi a săvârşi rugăciunea în mare isihie şi pace.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Patericul Lavrei Sfântului Sava cap.I, apoftegmele 86 şi90)

                                 Student Vasile Coroiu